Dor

 Mă întrebam astăzi ce mai fac. Nu m-am mai văzut demult. Şi nici nu mai ţin minte de cînd n-am mai stat de vorbă cu mine.
 Nu mă înţelegeţi greşit: nu regret nici o clipă deciziile pe care le-am luat în viaţă. Cel puţin nu pe cele majore. Dar cîteodată egoismul din mine iese la suprafaţă şi mă întreabă: "ştii că anii tinereţii nu se mai întorc, nu?"
Da, ştiu.
"Ai renunţat de bunăvoie la cei mai frumoşi ani ca să schimbi pampersuri, ştii?"
Da, ştiu.
"Cînd vei avea în sfîrşit puţină libertate n-o să te bucuri de ea. Vei fi prea bătrînă şi obosită... Şi ai observat că pe măsură ce îmbătrîneşti nu te mai bucuri cu adevărat de nimic... Nu mai e acel fior de fericire la împlinirea unui vis îndelung aşteptat, aşa cum ar fi fost la 25 de ani... "
Ştiu.
"Eşti o proastă. Pe măsură ce cresc, pe copii îi doare undeva de părinţi... Au trecut vremurile acelea cînd mama era o sfîntă în ochii lor! Generaţia actuală habar n-are ce-i ăla respect! Nici n-o să le pese de tinereţea ta sacrificată ca să-i creşti".

Şcoala şi religia

De multe ori m-am întrebat ce legătură are şcoala cu religia.

Da, chiar aşa: cum este posibil ca “religia” -o chestiune atît de sensibilă şi delicată despre care codul bunelor maniere îţi spune că nu e politicos să işti vreo discuţie- să fie materie obligatorie la şcoală?  Eu înţeleg că noi, românii, suntem un popor
fanatic religios, dar de aici şi pînă la a impune tuturor părinţilor să accepte senini îndoctrinarea copiilor lor e cam mult!

Mi s-a întîmplat o chestie stranie la începutul anului şcolar: fetiţa mea cea mare s-a mutat la o şcoală nouă, în Bistriţa. Cînd am completat formularele de transfer la secretariatul noii şcoli am fost întrebată de către secretară “ce religie are fetiţa”. Wtf??? Cum adică “ce religie are fetiţa”? Am răspuns că “nici o religie”, iar răspunsul meu a fost primit cu o  surprindere plină de revoltă de către ambele persoane care erau la momentul acela în secretariatul şcolii: “cum nici o religie? Trebuie să aibă una!” Cum adică “trebuie” mi-am zis în sinea mea. Dar mi-am păstrat calmul şi am răspuns senin: “foarte simplu. Nici o religie.”

“Păi dvs ce religie aveţi?”-m-au întrebat cele două doamne.

“Nici una.” am răspuns.

O zi obişnuită în oraşul Năsăud

De 18 ani locuiesc în comuna oraşul Năsăud.  Încă nu m-am obişnuit.

O zi obişnuită începe cu zgomot de căruţe la 5 dimineaţa. Da, oamenii-s harnici. Urmează parfum proaspăt de balegă pe asfalt în drum spre serviciu. Ei, ce naiba. Îngrăşămînt naturel. Păcat că pe asfalt nu cresc nişte flori măcar. Deşi, la cum arată asfaltul în Năsăud, nu ar fi exclus să răsară răzleţ în mijlocul trotuarelor nişte muşeţel, ori măcar nişte urzici.

Buuun. Ziua continuă aşa cum ziceam cu ocolitul craterelor din trotuare. Urmează trecerea de pietoni. Tragi aer adînc în piept şi te avînţi plin de curaj ca ostaşul pe cîmpul minat. Oooopa! Se pare că ai uitat că eşti în Năsăud, adică oraşul unde nici un conducător auto nu-ţi va da în veci voie să treci pe trecerea de pietoni! Cine naiba te crezi tu, pieton îndrăzneţ? Unde ai pomenit tu ca zebra abia vizibilă pe asfalt să facă vreun şofer să încetinească măcar la trecerea de pietoni???  Ei, dar ai tupeu…  Cel mai concludent exemplu în acest sens e trecerea de pietoni din faţa spitalului! Nu doar că nu va opri nimeni ca să te lase să treci, dar de obicei găseşti maşini parcate fără jenă fix pe zebră! Nu-i bai, dacă eşti cumva accidentat, spitalul e aproape!

Dar stai niţel, urgenţa Spitalului Orăşenesc Năsăud nu are nici măcar pansament, ce să facă cu tine dacă eşti accidentat? Mai bine watch out!

Mno, ai scăpat şi de traversarea străzii. Mai trebuie să supravieţuieşti în piaţă. Dacă-i Joi, I wish you luck:

E toamnă. Ca orice gospodină care se respectă, ai vrea să cumperi din piaţă nişte gogoşari pentru murat, să zicem. Încerci timid să înaintezi către mesele cu legume. Hopa! O lele se întoarce brusc şi-ţi articulează o traistă peste meclă, în timp ce-ţi zbiară în ureche că a vazut-o pe Mărioara lu’ Vasîle. Nu ţie îţi este adresată remarca, ci vecinei ei care e în spatele tău, dar care ar fi putut auzi asta şi dacă ar fi fost încă în Salva (Rebra, Parva, etc). Deoarece aşa se zbiară în comunele învecinate, să se audă om cu persoană. Ok, ai scăpat uşor, mergi cu curaj mai departe. Suporţi cu stoicism călcăturile pe picioare , în timp ce eşti împins/ă de colo colo de ţăranii grăbiţi să cumpere cît mai multe chinezării înainte de a prinde “cursa”. În drum spre gogoşari zăreşti pe tarabe nişte hidoşenii chinezeşti, împopoţonate şi sclipicioase, la care se înghesuie nişte donşoare îmbrăcate ca pentru a poza în play(cu)boy. Urmează să pună poze noi pe feisbuc şi le trebe musai nişte chestii noi ciclam şi cu paiete, să le rupă gura “dujmancelor”. Ok, ajungi în sfîrşit la mult doriţii gogoşari. Reuşeşti într-un final să-i cumperi, după ce mai încasezi doi ghionţi şi un şold de la alte gospodine mai grăbite şi cu mai puţini ani “de-acasă”.